Miss Peregrine – primele 3 volume
de Ransom Riggs
Tipărită la editura YoungArt
De când i se născuse nepoțelul, bunicul lui Jacob îi povestea istorioare despre un grup de copii „deosebiți”, fiecare cu o putere aparte, o anomalie. De la a fi mai ușor decât aerul la a putea arunca cu foc, toate acestea defineau copiii deosebiți. Evident, până la moartea bunicului, Jacob a crezut că ce-i relata era pură fantezie, însă când cu ultimele sale cuvinte îl roagă să-i găsească pe acei copii, pune sub semnul întrebării fantezia poveștilor. Astfel, începe să investigheze și, deși părinții îl duc la psiholog pe motivul traumelor provocate de moartea bunicului (ucis de un monstru pe care doar el îl vedea), află dintr-o scrisoare veche despre o insulă din Anglia, retrasă și cu puțini locuitori, în care se afla un orfelinat. De aici parea că proveneau poveștile bunicului. Așa ajunge Jacob pe insula Cairnholm unde descoperă faptul că nimic din ce auzise de la propriu-i bunic nu era fictiune, iar copiii despre care era vorba se aflau sub tutela unei „ymbrine” a cărei nume se găsește în titlul cărții.
În următoarele volume, Jacob, asemenea bunicului său, încearcă să-și protejeze noii prieteni, descoperind pe străzile londoneze și nu numai cum își putea folosi puterea într-un scop nobil. De la strigoi și suflete pustii, până la un Panbuclicon, o mașinărie stranie cu ale ei portaluri, universul copiilor deosebiți se întinde parcă la nesfârșit. Singurul univers, de altfel, în care niște copii văd o bombă căzând în același loc, zilnic, timp de zeci de ani și se uită ca la un spectacol de artificii.
Ransom Riggs, autorul american ce a scris această serie, dezvăluie că povestea a fost inspirată de către fotografiile ciudate colecționate, fiind pasionat atât în a le strânge cât și în a fotografia astfel de situații. Copiii surprinși în cadrele expuse în carte mă trimit cu gândul la o fotografă americană foarte cunoscută, Diane Arbus, care de asemenea fotografia obsesiv chipuri și expresii ale unor persoane considerate în vremea ei de către comunitate ca fiind „ciudate”. Cartea este parcursă ca fiind o narare a ceea ce inspiră fiecare dintre imagini, unele dintre ele misterioase ori neliniștitoare, însă cu cât te prinzi în hățișul povestii cu atât observi și începi să îndrăgești felul intrigant în care autorul a țesut firul narator, în paralel cu fotografiile prezentate.